Bref - NEXT LEVEL

Copertile albumului NEXT LEVEL

Versiunea USB Memory



Versiunea CD+DVD



Versiunea CD



Versiunea 2CD+DVD



Tracklist-ul albumului NEXT LEVEL

1. Bridge to the sky
2. NEXT LEVEL
3. Disco-munication
4. EnergizE
5. Sparkle
6. rollin'
7. GREEN
8. Load of the SHUGYO
9. identity
10. Rule
11. LOVE'n'HATE
12. Pieces of SEVEN
13. Days
14. Curtain call


Videoclipuri noi de pe albumul NEXT LEVEL

Sparkle



NEXT LEVEL (prima melodie omonima cu albumul de pe care
face parte si care are videoclip propriu)



Curtain call





In curand pe AyHaRo:
*Review 2008 Ayumi Hamasaki - incepand cu lansarea albumului Guilty, continuand cu ceea ce a fost 10th Anniversary, si incheind cu Premium Countdown Live 2008 - 2009 A ( Gata. Aici.)
**"Coltul editorului" (Gata. Aici.)

Ayumi- interviu in TIME

Purtat în perioada în care Ayumi domina cu deplină autoritate topurile muzicale, emisiunile TV de specialitate erau de neconceput fără prezenţa sa iar coperţile revistelor din standurile cu presa scrisă deveneau cvasi monotematice cu imaginea sa, interviul din prestigioasa revistă TIME a survenit întrutotul natural. Ulterior premiilor muzicale MTV Asia 2001 din Singapore şi cu puţin timp dupa lansarea celui de-al patrulea album sub marca AVEX TRAX, respectiv I am..., pe 1 ianuarie 2002, Ayumi şi TIME au reuşit să se întâlnească pentru a discuta pe larg despre artistul Ayumi Hamasaki şi persoana Ayumi Hamasaki.

În exclusivitate pe Ayumi Hamasaki România (AyHaRo), traducerea în limba română a interviului din februarie 2002.





„Am o viziune foarte limpede despre ceea ce îmi doresc”
Într-un interviu exclusiv acordat TIME, Ayumi Hamasaki discută despre muzica sa, fanii săi şi modul în care celebritatea i-a schimbat viaţa

Ayumi Hamasaki, Ayu pentru fanii săi, este cea mai puternică imagine din muzica pop japoneză. De doi ani vinde cele mai multe discuri decât orice altă instanţă muzicală, pe o piaţă de specialitate care este a doua ca mărime după cea din Statele Unite. Desele ei schimbări de imagine determină trendul în modă. Imenşii săi ochi negri răzbat din panouri aflate în toate colţurile ţării. Fanii îi învaţă versurile pe de rost, se transformă în clonele sale şi jură că ea le-a schimbat vieţile. La 23 de ani, ea conduce cultura tineretului din Japonia – şi implicit îl influenţează pe cel din toată Asia.

Cu toate că Hamasaki acordă foarte rar interviuri detaliate, reporterul TIME Lisa Takeuchi Cullen a purtat o discuţie cu ea la sfârşitul lui februarie despre copilăria sa, despre influenţele sale muzicale şi despre ce crede despre fanii săi din Asia.

TIME: Cine-i el?
Hamasaki: Marron. Este un Teckel cu păr sârmos. Are doar opt luni – e doar un pui-, dar nu-i aşa că arată ca un bătrânel?

Da, asta din cauza mustăţilor. Oricum, îţi mulţumesc pentru acest interviu. Ceea ce ne-a intrigat este faptul că, în ciuda popularităţii din regiune, Ayumi Hamasaki pe care lumea o ştie este bazată doar pe o imagine. Ceea ce ne dorim este să o facem cunoscută cititorilor noştri pe adevărata Ayumi Hamasaki. Yoroshiku.
Yoroshiku.

* Yoroshiku - formulă japoneză de salut, apropiată ca sens de „Încântat de întâlnire”

Ascultând ultimul tău album, am avut senzaţia că reprezintă o viziune asupra întregii lumi. Managerul tău mi-a spus că ai fost afectată de incidentele teroriste din New York. La ce te-ai gândit când le-ai văzut la TV?

Am crezut că este un film. Nu am putut să cred că este real. Fusesem la New York de multe ori, şi nu puteam să accept că aceea este adevărata realitate.

A avut o influenţă asupra muzicii tale?
Da. M-a inspirat pentru unul din cântecele de pe album [A Song Is Born].

Şi imaginea de pe coperta albumului. Porumbelul alb – un simbol al păcii.
Iniţial am avut o idee complet diferită pentru copertă. Stabilisem aşezarea, decisesem asupra coafurii şi a machiajului şi a restului. Dar după incident, tipic pentru mine, mi-am schimbat brusc deciziile. Ştiam că nu este momentul pentru ceva extravagant, pentru decoruri minuţioase şi costume. Ştiu că sună ciudat venind din partea mea, dar sunt conştientă că ceea ce spun şi modul în care arăt au un mare impact.

Mi s-a spus că a influenţat de asemenea decizia ta de a merge în Asia.
N-am fost niciodată.

Niciodată?
Nu, deşi am fost în Statele Unite de multe ori.

Ce părere ţi-au făcut fanii tăi de la premiile muzicale MTV [din Singapore]?
Auzisem că am mulţi susţinători în Asia, dar nu mă aşteptam la aşa ceva. Am fost uimită. Au fost… pasionali, în special comparaţi cu Japonia. Nici nu aş fi putut să anticipez o astfel de primire. M-a făcut să îmi dau seama cât de mult oamenii din Asia mă susţin şi că va trebui să revin.

Ai început lucrul la acest album. Care a fost factorul determinant?
Felul în care lucrez, în mod tipic, las totul pe ultimul moment. Chiar dacă am avut la dispoziţie trei luni, am făcut totul în ultimele trei zile. Este desigur mai bine sa-i ceri cuiva care este profesionist să o facă.

Pentru că este mai rapid?
De fapt, nu. E greu să te hotărăşti cum să potriveşti versurile cu muzica. Nu e ca şi cum ai munci de două ori. Îmi vine mereu greu să îi explic compozitorului ceea ce îmi doresc. Nu sunt un profesionist; îmi lipsesc cunoştinţele de bază despre compunerea muzicii. Dar am descoperit că dacă o compun eu însumi, este mai rapid şi mai apropiat de ceea ce am în minte. Când o iau de la zero, pot să îndeplinesc exact ceea ce îmi doresc.

Comparativ cu A song for ××, primul tău album, este ca şi cum o altă persoană scrie versurile pentru ultimul tău album. Cântecele tale de la început se concentrau asupra singurătăţii, şi păreau mult mai autobiografice. Pe de altă parte, I am… adoptă o perspectivă mai largă, atingând probleme precum încrederea şi pacea.
La început, mă căutam pe mine în muzica mea. Muzica mea era adresată mie. Nu aveam capacitatea mentală să fiu conştientă de existenţa ascultătorilor; scriam pentru a mă salva. Nu înţelegeam ce reprezintă compunerea versurilor. Dar pe parcursul timpului am început să observ multe lucruri, influenţa mea, responsabilităţile pe care le dobândisem.

Eşti împovărată de aceasta? De exemplu, când vorbesc cu copii din Japonia, am impresia că ei nu au visuri, nu au ţeluri. Dar când îi întreb pe cine admiră, îmi răspund că pe tine.
Au fost şi clipe când eram împovărată de asta. Ca şi cum aş fi fost fugărită. M-am împins dincolo de limite… chiar şi când era imposibil, trebuie să recunosc. Cunosc faptul că toată lumea de la [casa de discuri] Avex lucrează din greu pentru mine, se bazează pe mine. Acum nu mă mai deranjează. Accept lucrurile aşa cum sunt. Şi eu mă pot baza pe alţii. Simt că este în regulă să arăt această latură a mea, şi asta face totul mai uşor.

Să discutăm despre trecutul tău. Ai fost crescută doar de mama, lucru rar întâlnit pe atunci. Te-ai simţit diferită din cauza asta?
Credeam că viaţa lui Mommy este ciudată, nu a mea.

Îi spui Mommy? Cât de american sună!
Da, ea mi-a cerut lucrul acesta.

Ea locuieşte în Tokyo acum?
Da. Suntem şi acum foarte apropiate.

Dar despre tatăl tău?
Nu am absolut nici o idee. Nici măcar nu ştiu dacă este în viaţă sau nu. A plecat când eram atât de mică încât de abia mi-l amintesc.

Cântecul tău Teddy Bear este despre singurătatea ta din vremea aceea.
Nu am înţeles pe deplin ce e cu singurătatea până ce m-am mutat în Tokyo. Am venit la 14 ani.

Nu mult după ce ai părăsit agenţia ta de impresariat l-ai întâlnit pe [producătorul Masato „Max”] Matsuura la karaoke.
Prietenul meu de la [clubul de noapte] Velfarre se cunoştea cu el şi au venit împreună la karaoke. Când m-a întrebat dacă vreau să urmez o carieră în domeniul muzicii, am spus „În nici un caz”.

De ce?
El era un tip mai în vârstă, şi am crezut că toată chestiunea sună ciudat. Ca şi cum m-ar pune ulterior să fac altceva. Nu mai auzisem până atunci niciodată de Avex, nu înţelegeam pe deplin ce este. Mă gândeam că poate este un club. Nu îşi făcea reclamă pe atunci aşa cum o face în prezent. Eventual [matsuura şi cu mine] am ajuns să vorbim la telefon. M-am întâlnit cu el poate de trei ori într-un an întreg.

Apoi te-a trimis la lecţii de formare a vocii.
Nu aveam altceva mai bun de făcut. Pe parcursul acelui an continua să mă întrebe „Tot nu vrei să o faci?”. Într-un final am acceptat. Nu făceam nimic pe vremea aceea în afară de colindat cluburile şi [departamentul pentru tineret din magazinul Shibuya] 109. Aşa că el mi-a spus să urmez nişte lecţii, şi nu mi-a plăcut ideea. Era cumplit. Îmi displace să fac lucrurile în cadrul unui grup. Aşa că nu m-am dus. În schimb, transmiteam companiei că particip la lecţii. Eram încă o copilă. Renunţasem la şcoală din clasa a 10-a, dar lecţiile mă făceau să mă simt ca şi cum m-aş fi întors la şcoală. Dacă sunt reguli şi orânduiri nu mă pot abţine şi îmi doresc să le încalc. Nici nu vroiam să răspund la telefon pentru că ştiam că voi fi întrebată de lecţii. Nu ştiam ce să fac.

Deci în esenţă ai devenit o vedetă în ciuda dorinţei tale.
Simţeam că îmi pierd libertatea. Gândul că mi s-ar spune când să mă trezesc, când să mănânc… Dar atunci [Matsuura] mi-a spus să mă duc la New York. Am crezut că glumeşte. Aveam 17 ani pe atunci. Credeam că totul o să fie ca înainte şi că nu îmi va plăcea. Dar a fost cu adevărat grozav. New York a fost o mântuire- deloc bazat pe ierarhii sau ţinut de reguli. Am locuit într-un hotel din zona semicentrală a Manhattan-ului, iar la lecţii mă duceam pe jos, la doar câteva străzi distanţă.

Apoi te-ai întors în Japonia şi ai început să scrii cântece?
Nu pentru că aşa aş fi planificat. Nu mi-a venit pur şi simplu ideea să le scriu de una singură. Am dificultăţi în ceea ce priveşte exprimarea prin voce a gândurilor…Nu pot comunica foarte uşor în maniera aceasta. Aşa că îi scriam scrisori [lui Matsuura]. Le-a citit şi apoi a spus: „De ce nu încerci să scrii cântece?”. Nimeni nu mai ceruse să creez ceva, nu se aşteptau la asta din partea mea. Pe de o parte, m-am simţit flatată; pe de altă parte eram îngrozită dar nu vroiam să recunosc că nu o pot face. Mulţi m-au mângâiat pe creştet spunându-mi „Ce drăguţ din partea ta!”. Există un număr limitat de persoane care îmi fac numai complimente. Senmu [managing director-ul Matsuura] se enervează, dar când mă laudă atunci ştiu că mi-a reuşit pe deplin ceva. El este cel care m-a descoperit şi mi-a conturat imaginea.

Când cântecele tale au devenit hituri iar faţa ta a început să fie prezentă peste tot, în ce mod ţi s-a schimbat viaţa?
S-a schimbat mult. Nu puteam deloc să ies în oraş, cu toate că până şi acum mai uit uneori şi spun „Ştiţi, eu am plecat până la magazin”. Staff-ul meu se uită la mine şi spune: ”Dar nu e posibil”. La care eu reacţionez „De ce? … Ah, da…”. Nu pot să mă duc des la 109, de exemplu, dar încă mi-ar plăcea. Trebuie să trimit stiliştii acum.

Imaginea ta este în mare măsură creaţie proprie, nu-i aşa? Ceea ce m-a surprins, urmărind şedinţa ta foto de seara trecută (pentru coperţile viitorului album), a fost cât de mult erai la comandă.
Am o viziune foarte limpede despre ceea ce îmi doresc. Întocmai ca în cazul unei dintre ţinutele mele de aseară; am făcut partea superioară a ei dintr-o pereche de pantaloni pe care am găsit-o într-un butic. Sunt franţuzeşti mi se pare. Am avut ideea de a crea o imagine de tipul „Japonez neautentic” – ştii, ceva similar modului în care un străin percepe cum este Japonia.

Eşti cunoscută pentru spectaculoasele schimbări de imagine precum aceasta. Asta îmi dă senzaţia că în acest mod se alimentează percepţia că eşti mai puţin o persoană decât un produs. Ce părere are Ayumi Hamasaki, persoana, despre Ayumi Hamasaki, produsul?
Din unele puncte de vedere, cele două sunt similare. Este propria mea imagine. Este necesar să fiu văzută ca un produs. Eu sunt un produs. Persoana „Ah, asta e Ayu!” de la televizor este persoana pe care ştiu că ei îşi doresc să o vadă. Înţeleg faptul că este rolul meu să aduc la îndeplinire visurile oamenilor. Nu am nimic împotrivă atâta timp cât cântecele mele îmi rămân. Nimeni nu mă poate despărţi de cântecele mele. De exemplu, sute de oameni lucrează la Avex. Lucrează din greu pentru mine. Înţeleg că vorbele mele nu sunt doar pentru mine, că tot ceea ce spun îi afectează Dar cântecele sunt ale mele.

De care dintre cântecele tale eşti cea mai mândră?
Întotdeauna îmi plac ce am făcut cel mai recent. Este cel mai aproape de ceea ce reprezint la momentul respectiv.

Dar despre ceea ce îţi doreşti să fii? Am auzit că spui că nu ai visuri.
Este adevărat. Nu am visuri. Cum să o spun? Eu însumi sunt un vis.

Şi despre viitorul tău? Am aflat că te-ai gândit să te apuci de design.
Nu stabilesc obiective. Ceva de genul „asta e ceea ce vreau să fac un număr de ani de acum înainte”. Fac ceea ce îmi place să fac la momentul respectiv. Dacă mă trezesc dimineaţa şi mă hotărăsc că vreau să dansez, asta e ceea ce voi face. Sau să fac design vestimentar. Cred că m-aş dedica întrutotul lucrurilor pe care le fac. Nu este vorba despre abandonarea a ceea ce făceam în trecut, ori să mă dau bătută. Este despre că dacă aş muri mâine să ştiu că am trăit în felul în care eu am vrut.

Ce asculţi?
Smashing Pumpkins. Joan Osborne. Mi-a plăcut cântecul ei în [filmul] Vanilla Sky, aşa că am cumpărat coloana sonoră, dar cântecul nu era acolo. I-am întrebat pe toţi despre el, iar într-un final un prieten din Hawaii mi-a spus al cui este. De asemenea Michelle Branch. Este populară acum în Japonia, şi foarte tânără. Ah, şi Kid Rock. Dacă ar fi să aleg, aş prefera genul lui de muzică. Este precum un amestec de ingrediente: rock, grunge, rap.

Este şi o influenţă rock pe ultimul tău album.
Da.

Vorbeşti despre cum tu îi influenţezi pe alţii. Există cineva care te influenţează pe tine?
S-a scris în câteva ziare că sunt Britney Spears a Japoniei. Îmi place, şi este plăcut să o urmăreşti, dar nu îmi lasă impresia că ea este propria sa creaţie. De cine îmi place cu adevărat, este Madonna. Ce admir este faptul că a reuşit în viaţă impunând propriile reguli. Dar când am spus acest lucru în Singapore, presa a anunţat că mi-aş dori să cânt alături de ea. Însă nu este deloc adevărat. Nu cred că ar trebui să te întâlneşti cu persoanele pe care le admiri cel mai mult. Nu vreau ca realitatea să se întrepătrundă cu imaginea mea.

Observ foarte multe similarităţi cu Madonna, cum ar fi, de exemplu, continuele schimbări de imagine. Ea a rezistat în activitate pentru atât de mult prin menţinerea atenţiei publicului. Eşti încrezătoare că poţi face la fel?
Nu chiar.

De unde îţi vine inspiraţia?
Citesc cărţi şi urmăresc filme. Totuşi nu pot să mă mai duc prea des la film pentru că sunt repede recunoscută. E chiar mai rău uneori dacă port o vestimentaţie anume pentru a nu fi descoperită. Urmăresc majoritatea filmelor în avion. Tocmai ce am văzut „Fight Club” şi sunt impresionată de Burapi (Brad Pitt).

Ai mai interpreta roluri în filme?
La momentul la care am făcut aşa ceva, nu îmi plăcea. Nu era deloc interesant. Doar obositor. Totuşi, dacă ar fi beneficiat de nişte circumstanţe mai atrăgătoare, de un proiect potrivit cu oamenii potriviţi care ar fi făcut un efort să mă înţeleagă….

Ce se aude acum e câinele tău cum sforăie?
Da, el este.

Crea – pseudonimul tău?
Da, numele câinelui meu Chihuahua. Am patru câini – doi Chihuahua, Crea şi Melon, un Yorkie pe nume Ringo (Măr), şi Marron (terrier-ul). Crea este câinele care seamănă exact ca mine.

Traducere realizată în februarie 2009 şi adusă la cunoştinţa publicului pe 10 martie 2009, având la bază interviul original de pe site-ul revistei TIME.

Articolul din limba engleză a fost tradus şi adaptat cu depunerea tuturor diligenţelor din partea traducătorului. În cazul în care observaţi omisiuni, interpretări eronate, neconcordanţe flagrante între interviul original sau alte date general cunoscute şi conţinutul articolului în limba română, nu ezitaţi să mă contactaţi.

Dacă doriţi să folosiţi, integral sau parţial, acest articol, vă rog să citaţi sursa - Dan@AyumiHamasakiRomania. Este interzisă preluarea articolului, parţial sau integral, în vederea utilizării comerciale. Sunt interzise (şi nepoliticoase) orice fel de modificări aduse articolului şi urmate de indicarea sursei ca fiind AyHaRo.

Autorul acestui articol îşi rezervă dreptul de a modifica oricând conţinutul sau formulările din traducere.